Autoservirea, căci despre ea este vorba, e o adevărată binecuvântare pentru cei ca mine. Eu sunt în stare, spre disperarea mamei mele şi stupefacţia cunoscuţilor, să refuz să consum orice aliment, dacă nu îmi place cum arată. Iar în privinţa fructelor sau legumelor, exigenţa e maximă – orice pată, lovitură sau imperfecţiune cât de mică e suficientă pentru a pica testul. Aşa că ăsta mi se pare unul dintre principale avantaje ale magazinelor de tip hyper/super – market, că nimeni nu mă deranjează în timp ce scormonesc în căutarea perfecţiunii.
Azi, însă, m-am dus să-mi iau nişte fructe de la un magazin de cartier şi am rugat-o pe vânzătoare să-mi cântăreasca nişte banane. Voia însă să-mi dea unele care aveau mai mult negru în loc de galben, aşa că simţul meu critic a intrat în alertă. “Daţi-mi-le pe acestea, vă rog”, i-am zis şi i-am arătat nişte fructe mai decente. I-am provocat însă un oftat atât de trist, încât ai fi zis că tocmai am lăsat-o fără serviciu, am dat-o afară din casă şi am condamnat-o apoi la închisoare pe viaţă. Am rămas însă impasibil, amintindu-mi că atunci când eram mic, vânzătorii de la aprozar mă tot păcăleau, îndesându-mi în sacoşă ce aveau ei mai prost, deşi mama mă avertiza să fiu atent la asta, înainte să mă trimită la cumpărături.
Am şi acum în cap vorbele unui vecin, care acum mulţi ani, mai scotea un ban vânzând legume la o tarabă improvizată pe trotuar. Omul povestea cuiva cum a reuşit să pună la punct o clientă care avea pretenţia indecentă să ia numai roşii bune. Replica lui mi se pare extraordinară: “Păi dacă vă pun numai roşii bune, pe-alea stricate cine le mai ia, doamnă?!?”.
