Românii se bat ca chiorii pentru: ajutoare de la Uniunea Europeană, mâncare la promoţie, pomeni electorale, bilete de tratament şi cam orice e gratis sau aproape gratis. Nu contează ca n-ai nevoie de lucrul respectiv, important e să nu ratezi ocazia.

Un alt element fascinant al acestei mentalităţi mi se pare LISTA. E acel document – întocmit de un om cu iniţiativă, în cazul în care e vorba de o aşteptare prelungită – pe care numele tău trebuie să fie trecut musai, dacă vrei să ai viaţă bună cu oamenii de la coadă. Nu contează că ai ajuns acolo înaintea lor – dacă nu ţi-ai trecut numele pe listă, nu exişti. Când va veni momentul în care începe distribuirea sau accesul la pomana, degeaba vei încerca să-ţi ceri dreptul: “Domn’ne nu înţelegi că nu eşti pe listă? Uite, toată lumea care a stat aici e trecută, şi domnul, şi doamna… De unde ştiu eu că n-ai venit acum şi vrei să te bagi în faţă? Păi ştii de când stăm noi aici?“.

Însă ce nu pot să înţeleg, dar mi se pare absolut admirabil este instinctul pe care îl au unii români, de a se cocoţa cu mari eforturi pe grămada sau raftul cu produsul dorit – făină, zahăr, ulei sau bormaşini. Iar odată ajunşi acolo, să înceapă să-l arunce cu generozitate spre mulţime, porţie cu porţie. Cred că se simt în momentul ăla ca nişte mici Dumnezei şi în mod sigur oamenii de la picioarele lor îi adulează şi le sunt veşnic recunoscători. Câte cupluri nu s-au cunoscut astfel – el deasupra grămezii, iar ea făcându-i ochi dulci de la poalele ei? Câte prietenii de-o viaţă nu s-or fi întemeiat aşa? Câţi oameni n-au scăpat de la a fi călcaţi în picioare, datorită acestor eroi moderni? Câţi japonezi disciplinaţi, politicoşi şi răbdători se pot lăuda cu aşa ceva, ăăă?

- Alo.
- Aveţi un Volvo S40, cu număr de Botoşani?
- Ăăă, nu… de ce?
- Păi mi-a blocat maşina şi nu pot să ies… o fi lăsat cineva numărul dvs. de telefon?
- Nu, dom’ne, nu ştiu pe nimeni care să aibă un Volovo S40. Unde ziceţi că sunteţi?
- Prin Dorobanţi…
- Eu sunt la Piaţa Iancului, deci n-am nicio treabă cu maşina aia. Poate oţi fi format numărul greşit. Ce număr e scris pe hârtia aia?
- Staţi să mă uit… deci… Cristi Badea… interior…. 0723…

Era numărul meu şi atunci a intrat în acţiune Sherlock Holmes-ul din mine. Acum câteva ore, am făcut o comandă de mâncare la serviciu, pe numele meu. Aşa că le-am dat nume complet, telefon, interiorul la care mă găsesc, tot. Iar tipul care mi-a livrat comanda le-a scris pe o hârtie, nu s-a îndurat să o arunce şi a lăsat-o în maşina. Aşa m-am trezit că mă sună unu’, că i-am blocat maşina. L-am lămurit pe bietul om care a fost faza şi i-am dat numărul de la firma de catering, să-şi rezolve problema. Bon, am găsit criminalul, toate bune şi frumoase, dar rămâne o întrebare: să-i mai las sau nu bacşiş băiatului cu livrările, dacă el are Volvo S40, chiar şi cu număr de Botoşani?

Dacă vă plictiseşte clipul, derulaţi până la 2:15, că acolo începe acţiunea.

După ce a parcurs porţiunea de şosea din dreaptul refugiului, domnul cu X5 s-a plictisit de mers regulamentar şi a vrut revină pe linia de tramvai, să depăşească iar coloana şi să fie primul la semafor. Doar că aici s-a lovit de încăpăţânarea mea – iar cine mă cunoaşte ştie cât de încăpăţânat pot fi – pentru că n-am vrut nici de-al dracu’ să avansez, deşi aveam unde, ca să-i fac loc să mă depăşească. Aşa că a început să claxoneze. Mai întâi discret – poate am adormit la volan. Când a văzut că n-am nici cea mai mică intenţie să mă mişc măcar un centimetru, şi-a uitat mâna pe claxon câteva secunde bune. Cu tupeu, mi-am permis să mă uit în oglindă, ca să-l văd cum se agită şi gesticulează nervos. Mai avea puţin şi se urca peste refugiu, că doar d-aia are SUV.

În tot timpul ăsta, în stânga noastră era un poliţist, care trăsese pe dreapta un Logan MCV. Văzând că nu o scoate la capăt cu mine, domnul cu X5 îmi demonstrează că e întruchiparea perfectă a expresiei “După ce că eşti prost, mai şi semnalizezi“. Începe să claxoneze insistent, încercând să-i atragă atenţia poliţistului la nedreptatea care i se derula chiar în faţa ochilor. Dobitocul uitase sau poate n-a ştiut niciodată că ce vrea să facă el înseamnă o lună fără carnet…

Cam în acelaşi loc, acum câteva zile, încercam să intru în coloană, venind de pe o străduţă laterală. Văd că între două maşini rămâne un spaţiu mai mult decât suficient cât să mă bag. Mă uit cine e la volanul maşinii din stânga, care întâmplător sau nu, era tot un SUV. Aveam de-a face cu o doamnă, care avea altă treabă decât să recupereze distanţa de câţiva centimetri faţă de autoturismul din faţă. Am zis să profit de ocazie şi am intrat în coloană cam cu trei sferturi de maşină. Imediat, aud un claxon. Era doamna cu gipanul. Mă uit la ea zâmbitor şi îi citesc pe buze un urlet de fiară rănită: “De ce te-ai băgat???“. Îi arăt cu mâinile că era ditamai spaţiul între ea şi maşina din faţa ei şi deci n-am incomodat-o prea tare. Apoi am lăsat-o în plata Domnului.

Cu ocazia asta mi s-a confirmat încă o dată un lucru de care m-am convins în cei câţiva ani de când învârt volanul prin traficul din Bucureşti. Nu, nu e că n-am nicio treabă cu condusul. Ci că o femeie nu te lasă să intri în faţa ei decât dacă ai avansat suficient de mult încât să o faci să se teamă ca ţi-ar putea lovi maşina. În rest, în faţa ei pot să se caşte Marele Canion şi Groapa Marianelor la un loc, că ea tot avansează. Doar că să nu te lase pe tine. Apropo, doamnelor, bărbaţii vă lasă să vă bagaţi în faţa lor, nu pentru că sunt orbiţi de frumuseţea voastră şi speră din tot sufletul că la următorul semafor veţi trage pe dreapta şi-i veţi invita la o partidă de sex nebun în maşină. Sau or mai fi şi obsedaţi d-ăştia… Restul vă lasă pentru că e vorba de, cum ar zice domnul Vochină, “fluidizarea traficului“…

Încă o chestie din trafic, tot de prin acelaşi loc cu primele două, deci e clar am de-a face cu o zonă blestemată. Scurt, că tre’ să plec la fotbal şi iar întârzii. Nu e ca şi cum m-aş lăuda, dar sunt atât de zelos în privinţa asta încât nu m-am lăsat şi am făcut stânga, tăindu-i în cel mai nesimţit mod faţa unui şofer care făcuse aceeaşi chestie ca şi domnul cu X5 – s-a pişat pe toate maşinile care stăteau în coloană şi le-a depăşit pe linia de tramvai – şi apoi avea pretenţia să-l las să meargă drept!

* Mişcarea cozii lui Floyd (sau ce a mai rămas din ea), în momentele de bucurie, este mai rapidă decât cea aripilor unui colibri şi deci imposibil de observat de ochiul uman.

* Aşa cum tipilor de 1 metru 95 sau 130 de kilograme li se zice “Micuţu’“, lui Floyd i se zice “Sufleţel“.

* Stăpânul lui a primit o ofertă de 1 milion de dolari din partea traficanţilor de droguri din Mexic, care impresionaţi de spaţiul de depozitare din interiorul fălcilor lui Floyd, intenţionau să-l folosească pentru transportul de heroină în Statele Unite.

* Nasul lui Floyd este atât de scârbos, încât doi copii somalezi au vomitat timp de două ore după ce l-au atins, deşi nu mai mâncaseră de trei zile.

* Când Floyd îşi scutură capul, produce necesarul de energie electrica suficient unui oraş cu 250.000 de locuitori, pentru o lună de zile.

N-am nimic cu oamenii care au SUV, am ceva cu ăia care şi-l cumpără ca să intimideze sau să epateze. Şi chiar nu-i invidiez, pentru că nu mi-aş lua niciodată un SUV ca să merg cu el prin Bucureşti.

Am mai zis-o undeva, o mai zic şi aici, că-mi place cum sună. Un rapper din România nu poate nici să se cace, fără ca Grasu XXL să fie de faţă. Adică, dacă Grasu XXL n-are o strofă pe o piesă, trebuie să fie implicat în producţie, mix, master sau măcaaar să apară în videoclip. Altfel nu se pune. Din punctul ăsta de vedere, Grasu XXL e mai ţigan decât ex-hip-hopperul Connect-R, care a zis-o cu gura lui: piaţa muzicală e prea plină de mine, mă retrag o perioadă. Tot respectul pentru om, chiar dacă muzica lui nu mai are nicio treaba cu hip-hop-ul. La fel cum nu are nici melodia “Prea mult fum“, tot de la Grasu XXL.

Apoi, Grasu XXL îşi permite să ceară 30 de lei pe ultimul lui album, când “Scăpat de sub control” al lui DOC şi “cuvintecevindecă” de la Cedry2k costă 25. Eu zic că e obraznicie. Am cumpărat “Curaj” şi încă mi se pare un album bun, dar sunt atât de sătul de Grasu XXL, încât n-aş asculta “Oameni” nici dacă s-ar auzi în nişte căşti lipite de urechile mele cu Superglue.

Ajungem la subiectul “Azi nu“. O piesă care a prins. A prins la fanele lui Tudor Chirilă şi la graşii mai mici, care nu fac nimic toată ziua, pentru că stau la calculator, cu sticla de Cola şi chipsurile lângă ei. Punct.

La final, să-i dăm cuvântul chiar lui Grasu XXL: “Mai bine-l ascult pe Salam, decât pe Inna! Salam e şef, el ştie muzică, a făcut Conservatorul“. Nu ascult Inna, n-am vreo fantezie specială cu ea, dar declaraţia asta arată exact ce înseamnă să mănânci căcat şi să-ţi facă şi plăcere.

Despre Guess Who nu sunt prea multe de zis, din moment ce o arde pe toate piesele cu aceeaşi voce plictisită, care se vrea profundă. Recunosc, m-a păcălit să-i cumpăr “Locul potrivit“, că mă apucase nostalgia de la melodia asta si l-am luat odată cu albumul lui Spike, dar nu cred că l-am ascultat de mai mult de 2-3 ori. Asta în timp ce “Scăpat de sub control” e în CD playerul din maşină de vreo două luni. Îl mai ţin până iese “cuvintecevindecă“.

Pe Guess Who n-o să-l iert niciodată pentru că a stricat cu refrenele lui de căcat două piese superbe: “Călăul” şi “Introspecţii“.

Din partea mea, poate să facă în continuare milioane de vizualizări pe YouTube, dar dacă punem cap la cap versurile de la TOATE piesele scoase de Guess Who, o să vedem că sunt mai puţine decât are Cedry2k sau DOC pe doar doua-trei piese. Doar că ale lor nu sunt “pe înteţelesul tuturor” şi nu le zic aşaaa, cu feeling, ca Guess Who… GTFOH!

Doi. Ce-i cu tâmpenia “Lasă copiii să mănânce de pe jos că fac anticorpi“? Pot să accept, cu greu, că nu tre’ să fii obsedat de igienă când vine vorba de copilul tău, dar am rămas şocat de ce-am văzut în faţa ochilor. Unei fetiţe de 2-3 ani îi cade pe jos mărul din care muşcase. Eu mă reped ca un uliu să-l iau şi să-l arunc la gunoi. Doar că o colegă îl ia şi zice că se duce să-l spele! Cum să speli şi să mănânci un măr din care ai muşcat?! Aşteptam ca vreunul din oamenii care au văzut faza să-mi dea dreptate şi mărul să ajungă în tomberon. Dar nu! “Nu-i nimic, că face anticorpi…“, zice cineva. Şi am tot auzit în ultima vreme teoria asta. Oameni buni, ce s-a întâmplat cu referenul “Câne scârbos / Mănâncă de pe jos / Bagă în gură / Şi face untură“, care te făcea să renunţi până şi la preţioasa gumă de mestecat, care ţi-a scăpat din greşeala din gură? Terminaţi cu prostiile! Dacă cineva îi spune copilului meu încă neconceput că e OK să mănânce de pe jos, promit că o să vadă cum e să mănânci cu paiul.

Trecem la presa on-line. Mi se pare incredibil nivelul la care s-a ajuns, în goana după accesări. Dacă aveţi timp liber, număraţi câţi de “VEZI CINE/CE/CUM/DE CE” sau “AFLĂ” sunt pe prima pagină a unui site de ştiri. OK, vrei să-l faci pe om să dea click pe ştirea aia, dar atât te duce mintea? Să-i ascunzi o informaţie banală, care ar trebui să se regăsească în titlul ştirii sau măcar în lead, pentru că nu eşti în stare să vii cu o chestie mişto? La cum merg lucrurile, pe viitor, titlurile vor suna ceva de genul “AFLA AICI dacă această ştire te interesează! VEZI TEXTUL!“.

Revenim la serviciu. Dacă vreau să merg afară, să-mi cumpăr ceva de la magazin, trebuie să trec prin nişte momente jenante. Pentru că în drum, trebuie să dau ochii, cel puţin, cu colegii care fumează şi cu oamenii de la intrarea în clădire. Iar cum temperaturile au scăzut, ca şansele de calificare ale României cu Răzvan Lucescu bancă, trebuie să-mi iau geaca pe mine, chiar dacă magazinul e la doi paşi. Plus poşeta masculină, în care am telefonul şi portofelul. Deci, percepţia logică celor pe lângă care trec e următoarea: “Uite-l şi pe nesimţitul ăsta, pleacă acasă, noi mai avem câteva ore bune de muncă şi nu e în stare să zică un ‘Salut’ în scârbă!“. Am ajuns să-mi doresc să mă salute ei, ca să le pot răspunde zâmbitor: “Nu plec, mă duc până la magazin“. Deci, ce e de făcut? “Vreţi ceva de la magazin?” nu merge că sunt oameni cu care doar mă salut şi atât.

Video AICI.

Nişte oameni răi l-au poreclit Robocop, dar nu-mi amintesc acum exact de ce. Probabil din cauza mersului. Când nu mergea ca Robocop, călărea o bicicleta veche Pegas, alături de alţi tovarăşi pe două roţi. Eu nu ştiam pe atunci să merg pe bicicletă sau dacă ştiam, nu aveam bicicletă.

Dan era un geniu al calculatoarelor şi sunt convins că încă e. D-asta îi terorizam pe ai lui cu telefoane pe fix, încercând să dau de el, ca să-mi repare rabla de 586 pe care părinţii mi-au cumpărat-o cu greu, convinşi că mă va ajuta în viaţă. M-a învăţat o grămadă de smecherii cu tastele şi m-a scos dintr-un mare căcat, atunci când nu ştiu cum am reuşit să fac ca, de fiecare dată când calculatorul pornea, intra automat şi rămânea blocat într-un joc de poker pe dezbrăcate. Parcă şi acum aud cum mă îmbia cucoana aia virtuală: “Welcome to Strip Poker 3“. Tata urma să-l ducă a doua zi pe 586 înapoi la firma de unde-l luasem şi cred că aş fi intrat în pământ de ruşine dacă ar fi aflat ce ocupaţii aveam eu pe la vreo 12 ani.

Nu pot să uit cum, altă dată, mi-a sugerat, extrem de delicat, că s-ar putea ca o lovitură bine plasată să fie şocul de care are nevoie calculatorul meu ca să funcţioneze oarecum normal. Mi-a spus, cu un bun simţ incredibil, că el nu-şi permite să dea în calculatorul meu şi că doar eu pot face asta. L-am ascultat şi i-am dat un pumn în carcasă, în timp ce-l înjuram printre dinţi de toţi biţii. Şi chiar a mers, iar Dan începuse să râdă în stilul lui, în timp ce mă imita pe mine nervos.

Dan nu era un tip sportiv, chiar dacă are acelaşi nume cu un mare fotbalist şi antrenor. Totuşi, ţin minte că stăteam odată lângă terenului de fotbal improvizat în plină stradă şi mingea a ajuns undeva în spatele porţii formate din doi bolovani. Iar Dan, în loc să le dea mingea înapoi ălora mai mari, care jucau fotbal între ei, în timp ce noi nu puteam decât să visăm ca ei să aibă nevoie de cineva care să stea în poartă, a pornit într-un sprint irezistibil, cu balonul la picior şi s-a oprit dincolo de jumătatea terenului. Ce-am mai râs atunci… Râd şi acum, când îmi amintesc…

Am făcut acelaşi liceu ca şi Dan, iar apoi ştiu că el era la Româno-Americană. Nu ştiu ce a făcut mai departe, dar în ultimii ani, a devenit tot mai izolat. L-am văzut foarte rar pe-afară şi am rămas şocat când l-am văzut că s-a transformat într-un pustnic – are o burtă impresionantă, o barbă pe măsură şi se îmbracă de parcă ar avea 50 de ani şi ar trăi acum 30 de ani. Pare un bătrânel bonom, când îl vezi în vestuţa lui cu carouri şi cu şapca de vânător pe cap.

După transformare, am trecut pe lângă el în timp ce era ori la maşină, ori cu Nes, corcitura lui de ciobănesc, nu mai ştiu precis. L-am salutat, dar n-am reuşit să-i atrag atenţia – a rămas blocat în lumea lui. De asta, astă seară, când m-am întors de la serviciu, după ora 12.00, am ieşit cu Floyd şi am dat de Dan. Era la maşină, cu tatăl lui. Am zis să-i ignor şi să trec mai departe, ca să evit un nou moment penibil. Eram cu gluga pe cap, deci şanse mari să-mi iasă. N-am apucat însă să ajung în dreptul lui, pentru că Dan s-a uitat la mine, ochii i s-au luminat şi mi-a zis cu o voce prietenoasă: “Salut!“. “Salut, Dane! Ce mai faci?“, i-am răspuns şi eu, în timp ce treceam de el, dar a fost o chestie din reflex sau mai degrabă de complezenţă. Adică întrebarea era retorică.

N-am o încheiere pentru postul ăsta, doar am simţit nevoia să-l scriu.

Baftă, Dane!