Se pare că cele câteva îmbunătăţiri, aduse anul trecut, modestului apartament cu două camere în care locuiesc cu familia au atras atenţia spărgătorilor de locuinţe. Altfel nu se explică de ce ieri ne-am trezit cu clanţa de la uşă ruptă şi cu butucul de la o yală uşor băgat înăuntru. Sunt curios dacă băieţii cu pretenţii au renunţat din proprie iniţiativă la încercarea de a pătrunde în interior sau au fost deranjaţi de apariţia providenţială a unui vecin.
Partea proastă e că pe cât de masivă părea uşa de la intrare până mai ieri, pe atât de uşor a fost pentru spărgători să rupă clanţa. Acum se vede clar că nu e dintr-un metal masiv, ci e făcută dintr-un plastic ordinar, care e doar nichelat.
Partea amuzantă e că butucul pe care au încercat să-l bage înăuntru nu l-am folosit aproape niciodată la închiderea uşii, deci şi ieri l-ar fi spart degeaba. Uşa era închisă cu cel de-al doilea butuc cu care este dotată uşa şi care are yale pe trei din laturile uşii - ultima redută în calea invadatorilor.
Ca potenţială victimă, eu zic că n-ar fi un succes de proporţii pentru nimeni, dacă ar reuşi să pătrundă cu forţa în intimitatea căminului meu. Stăteam aseară şi mă gândeam ce aş fura de la mine din casă, dacă aş fi hoţ, şi singurul lucru preţios şi uşor de valorificat care mi-a venit în minte e monitorul LCD al lu’ frati-miu. Sunt conştient, totuşi, că dacă ar avea suficient timp la dispoziţie, hoţii m-ar lăsa până şi fără calorifere, aşa cum am auzit că a păţit cineva de la care spărgătorii chiar au avut cu ce să se aleagă, în afară de materia primă pentru fier vechi.
Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să-mi asum până mâine statutul de captiv selectiv, împreună cu ceilalţi membri ai familiei mele, căci uşa nu se mai poate deschide decât dacă este cineva înăuntru.
Cât priveşte o nouă tentativă de spargere a domiciliului, nu-mi fac griji. Dar despre asta, într-un post viitor. To be continued…
