Ca mai toată lumea, ajung pe la vreo bancă sau chiar mai multe în aceeaşi zi, cel puţin o dată pe lună. Facturi, cumpărat euro, rate… Există mereu ceva. Şi cum operaţiile nu decurg tocmai rapid, trebuie să-mi omor timpul cu ceva. Cum ar fi studiatul celor care muncesc în bancă. Primul sentiment care mă încearcă atunci când îi privesc e invidia. Pentru că au un program de lucru extrem de lejer, în comparaţie cu al meu. În primul rând, au liber în week-end. În toate week-end-urile! În timpul săptămânii, e clasicul nine to five, cu mici variaţii. Ce viaţă! Continuând filajul, remarc faptul că hainele şi accesoriile lor confirmă faptul că în sectorul bancar sunt cele mai mari salarii. Însă dacă îi urmăreşti destul de atent sau interacţionezi cu ei suficient de mult, observi că majoritatea nu sunt cu nimic mai presus faţă de angajaţii unei benzinării, să zicem, în ceea ce priveşte politeţea sau comportamentul în general.
Dar în puzderia de deux-piece-uri şi pantofi cu vârful ascuţit există ceva care face notă discordantă. Şi nu mă refer la casierul care mi-a luat banii astăzi şi care purta pe sub cămaşa portocaliu deschis o bluză cu trei dungi bleumarin pe mâneci. Adevăraţii intruşi sunt agenţii de pază. Nu ai cum să nu-i remarci. Se vede pe faţa lor că se plictisesc teribil. Dintre toţi oamenii care lucrează în bancă, pentru ei, cele opt ore de muncă trec cel mai greu. Pentru că nu au nimic de făcut. Lumea nu vine să facă scandal într-o bancă. Vine spăşită să-şi achite ratele, să-şi ridice veselă banii din dobândă sau să cumpere euro la un curs pe care dacă nu îl ştie dinainte, măcar are siguranţa că e cel afişat.
Nici măcar la un jaf armat care să-i trezească din amorţeala nu pot spera cei mai mulţi dintre bodyguarzii din bănci. A fost unul acum câteva săptămâni, iar cel dinaintea lui a avut loc în urmă cu 40 de ani. Aşa că slabe şanse să-l apuce pe următorul, când majoritatea au trecut binişor de vârsta pensionării. Dar cu criza asta, cine ştie…
Totuşi, unul dintre agenţii ăştia de pază m-a păcălit astăzi o bună bucată de timp. Pe la vreo 60 de ani, cu părul alb, aranjat într-o freză impecabilă, bărbierit perfect şi cu o expresie atât de distinsă pe chip, încât mă gândeam că trebuie să fi fost coleg cu Isărescu la ASE, pe vremuri. L-am văzut îngândurat şi mi-am zis că trebuie să fie directorul sucursalei, îngrijorat că a dat/trebuie să dea oameni afară, de când cu recesiunea. L-au dat însă pe el afară din funcţia imaginară ghetele din picioare. Arătau OK, dar n-ai purta aşa ceva la costum, mai ales când eşti director de bancă.
Însă campionul neîncoronat al agenţilor de pază din bănci este o femeie trecută şi de prima, şi de a doua tinereţe, care ţine cu tot dinadinsul să-şi depăşească banala condiţie. Cu o expresie stupidă pe chip şi cu un abdomen mult mai proeminent ca bustul, sare ca arsă de pe scaunul pe care refuză cu încăpăţânare să moţăie pe toată durata programului, ca alţi colegi de breaslă, imediat ce pe uşa băncii intră vreun client. “Ce doriţi?”, te întreabă doamna, chiar dacă tu te-ai aşezat la coadă la ghişeu şi ai factura în mână. Însă îi spui degeaba, pentru că nu te poate ajuta. Azi, de exemplu, m-a îndrumat spre o funcţionară, care, la rândul ei, m-a trimis la un alt coleg, pentru că nu era de competenţa dânsei.
Din păcate şi memoria îi joacă feste doamnei bodyguard-recepţioner, altfel nu-mi explic comportamentul ei din ziua în care am remarcat-o. Intru în bancă, îi spun ce vreau, ea îmi răspunde că am nimerit tocmai în pauza de masă şi că dacă nu vreau să aştept, să revin mai târziu. Plec şi mă întorc dupa vreo două ore. Mă întâmpină cu “Ce doriţi?”. Îi mai povestesc o data – asta e, nu m-a ţinut minte. Zăbovesc câteva minute bune în bancă şi plec. Mă întorc din nou, dupa doar 5 minute de data asta. Ce credeţi că îmi spune?… Exact!
Etichete: agenţi de pază, bodyguarzi, bănci
