Era una dintre ele. Una dintre cele care mi-au refuzat propunerea deloc indecentă de a fi prieteni, asta însemnând pe atunci, în viziunea mea, lungi plimbări prin cartier şi câte un sărut stângaci după fiecare “Bună!” şi “Pa!”. Numai că, acum, ea alerga după mine! M-am oprit, pregătit să îi spun că e un pic cam târziu, după vreo 10 ani, să realizeze ce greşeală a făcut. S-a oprit şi ea, dar în dreptul aspiratorului de femei cu care eram – m-am referit aici la Floyd, nu la maşina roşie din dotare – cu care a flirtat momente bune, într-un mod care m-ar fi făcut gelos, pe vremea când visam şi eu să am parte de aşa ceva. “Mi-am lăsat maşina în mijlocul intersecţiei!”, a zis ea, mai degrabă ca o scuză că nu poate să stea foarte mult, decât preocupată că ar putea bloca traficul. Până la urmă, s-a îndurat să revină la maşină, care avea uşa şoferului larg deschisă, avariile puse, plus o persoană pe scaunul din dreapta şi era într-adevăr lăsată în mijlocul drumului. Nu înainte de a-mi spune “Mulţumesc!”. Pentru?!?
