Completam astăzi un formular cu datele personale, când îmi dau seama că mi-a expirat cartea de identitate. Şi nu recent, ci de vreo două luni! Bucata aia de carton laminat a împlinit 10 ani, iar eu nu mai sunt, de tot atâta timp, copilul care mergea cu mămica la secţia de poliţie, să se tragă în poză. Nu, nu mi se pare că “parcă era ieri…”, dar “până mai ieri” mă uitam la data când îmi expiră cartea de identitate şi îmi ziceam “mai e destul timp…“. Am avut-o la mine aproape zilnic în ultimii ani, mi-a lipsit când aveam, probabil, cea mai mare nevoie de ea, dar am şi recuperat-o miraculos după ce am pierdut-o.
N-o să mă apuc să fac vreun bilanţ al ultimilor 10 ani. Normal că s-au întâmplat multe, s-au întâmplat de toate, dar se întâmplă şi să fiu aici, acum. Şi nu e chiar aşa de rău pe cât putea fi, dar nici atât de bine pe cât aş fi vrut sau ar fi putut să fie.
În ziua din 2008 în care am mai bifat un an de existenţă, n-am conştientizat vârsta la care am ajuns, pe cât am conştientizat-o astăzi. Genul ăsta de evenimente te face să emiţi constatări din alea melancolico-patetice de genul “Ce-a trecut timpul…!”. Probabil următorul eveniment va fi identificarea şi confirmarea prezenţei pe suprafaţa capilară a primului fir de păr alb (probabil pe undeva pe la ceafă). Mă aşteaptă prima pereche de ochelari de vedere, primul moştenitor, primul copil care o să-mi cedeze locul în tramvai şi primul pas pe ultimul drum. Aş prefera în ordinea asta.
Înainte de asta, însă, urmează cel puţin două drumuri la poliţie şi plata unei amenzi cuprinse între 40 şi 80 de lei. Doar am întârziat cu mai bine de două luni data când trebuia să scriu postul ăsta.
