La ce echipă joacă Matt Damon?

Chelsea – Arsenal, pe Eurosport 2. Scorul e 2-0, pentru că primii îl au pe Drogba, adica un atacant adevărat, ceea ce “tunarii” nu mai posedă, de când plecării lui Adebayor la Manchester City i s-a adăugat accidentarea lui Van Persie. La un moment dat, regizorul transmisiei insistă cu un cadru în care apare Matt Damon, aflat în tribuna de pe Stamford Bridge. Omul a câştigat Oscarul pentru rolul matematicianului genial din “Good Will Hunting” şi are în palmares alte două nominalizări, dintre care una s-ar putea transforma în premiu, la gala de anul ăsta. Cei care au deschis mai târziu ochii îl ştiu din seriile Ocean’s şi Bourne. Şi totuşi, de parcă ar fi fost la un blind date, comentatorii se blochează şi urmează un moment jenant de tăcere. Văzând că n-au scăpare şi trebuie să zică ceva legat de roşcovanul care privea cam nedumerit la ce se întâmplă pe gazon, unul dintre oamenii de la microfon rupe tăcerea cu următoarea constatare: “Fanii lui Chelsea par mulţumiţi de jocul echipei lor favorite“. A fost doar o “pasă la alibi” sau comentatorul îl cunoaşte pe Matt Damon mai bine decât mulţi dintre noi, din moment ce ştie chiar şi cu ce echipă de soccer ţine?

A.ntic de D.emult şi P.erimat

România, Bucureşti, sectorul 1, sediul ADP. Aproape un an distanţă de la precedenta descindere. Acelaşi decor. Doar canapeaua de pe hol era ceva mai deteriorată. Aceleaşi feţe de funcţionari deloc stresaţi de munca la stat. Cam aceiaşi oameni. Unul dintre ei îmi spune că am avut noroc, că de mâine o să fie aglomeraţie. Aceeaşi concluzie tristă: în 2010, pentru a ţine evidenţa locurilor de parcare, într-o instituţie din Capitală se folosesc dosare, indigo şi gumă de şters. Calculatoarele sunt probabil obiecte de mobilier. Noi să fim sănătoşi! Ca să plătim taxe şi impozite, nu de alta…

Sex oral? Nu, Hexoral!

Am rezistat eroic, vreme îndelungată, dar în cele din urmă am cedat până şi eu în faţa răcelii care bântuie pe la locul de muncă. Mai exact, m-am ales cu o tuse care ar face invidios şi un fumător de categorie grea. Cum nu sunt adeptul leacurilor băbeşti, am apelat la cele moderne. Mai întâi, Propolets, despre care aveam o părere foarte bună. Până acum. Apoi Decasept. Degeaba. P-astea le-am luat cam după ureche şi văzând că tusea se ţine tare, am cerut ajutor la farmacie. “Luaţi un spray pentru gât!”, îmi zice domnişoara cu aparat dentar, din spatele casei de marcat. Şi aşa m-am ales cu Hexoral. Acum nu ştiu daca e vreo traducere nefericită, strategie de marketing sau, pur şi simplu, sunt eu obsedat. Doar că mi se pare că denumirea medicamentului poate crea confuzie în rândul celor neavizaţi. Să vă dau câteva exemple:

Interesu’ poartă fesu’

Leftovers

Postul ăsta e ceva de genul “Dacă doriţi să revedeţi”, numai că, de fapt, e vorba de o premieră. Pentru că e vorba de chestii pe care m-am apucat să le scriu, dar din diverse motive, n-au văzut lumina monitorului. Noroc cu domnii de la WordPress, care mi le-au păstrat fierbinţi atâta timp. Primul text e o poveste de dragoste modernă, bazată pe fapte reale, dar pentru care n-am avut acordul celor implicaţi. Avocaţii mei au discutat cu ei, am ajuns la o înţelegere reciproc avantajoasă, aşa că v-o ofer acum, în varianta originală şi cu titlul iniţial – Poveste de criză:

Justiţia în România, doar o glumă proastă!

Într-o zi obişnuită, citesc zeci, poate chiar peste o sută de ştiri. Multe în diagonală, iar la altele doar îmi arunc un ochi pe lead sau pe declaraţiile puse în ghilimele. Însă am dat în seara asta peste un articol din Evenimentul Zilei, pe care l-am citit cap-coadă, cuvânt cu cuvânt, iar unele paragrafe chiar de două ori. Pe scurt, informaţia e că judecătorii din România sunt imuni la Codul Rutier. Primesc o amendă, o anulează – unde altundeva – în justiţie! Li se suspendă permisul – la fel! Omoară un om cu maşina – e tot cu suspendare! (Asta nu zice în ştire, am bagat-o eu de la mine, că sunt destule precedente).

Însă sunt unele elemente în ştirea asta, care ne arată în ce ţară trăim, pe care simt nevoia să le scot în evidenţă:

Ingliş, mon amour…

Se zice că tot românu’ se pricepe la politică şi fotbal, nu? Foarte adevărat, dar lista trebuie actualizată. Mai exact, trebuie adăugat şi “limba engleză“. Pentru că de când internetul a devenit mai ieftin decât abonamentul la mobil, avem o grămadă de oameni care au impresia că o ard mai britanic decât Charlie Muşcătorul de Degete. Aşa că după ce ai văzut pe calculator două seriale tari şi cinci filme trase pe naşpa, direct din sala de cinema, te simţi de parcă ţi-ai fi luat diploma la Oxford. Dar ce folos, dacă tot nu te ştie nimeni?

C-un porc toţi suntem datori!

Dedicaţie

În special adresată următorilor, care au făcut posibil acest post (ordinea e absolut întâmplătoare): Victor Ciutacu, Mihai Gâdea, Valentin Stan, Dinu Patriciu, Mugur Ciuvică, Mircea Badea, Dan Voiculescu, Bogdan Teodorescu, Oana Dobre şi altora ca ei, dar care nu m-au enervat suficient de mult încât să le reţin numele. Nu e pentru că l-au terfelit pe Traian Băsescu, ci pentru că se pretind jurnalişti/analişti politici ori mi-au insultat inteligenţa mai bine de un an de zile.

Deci, după cum spuneam, bucata asta e pentru ei. Din toată inima!

Fir-ar a dracu’ de matematică…

… îl auzeam rostind pe tata, ironizându-mă astfel atunci când cifrele îmi jucau feste mai ceva ca unchiul Fester. Dar asta nu m-a oprit să dau admiterea la liceu la matematică şi bacul la aceeaşi materie. Aşa că emoţiile pentru mine în anii de liceu n-au fost la română. Dar nu despre asta vreau să aberez acum. Ci despre realegerea preşedintelui ţării. Care trebuie să fie oricine altcineva, dar nu Băsescu. Că doar asta auzim cât e ziua de lungă şi noaptea în reluare, la anumite posturi de ştiri, altele decât N24 şi recent lansatul Vox News.